Educația prin exemplu! Consider că este unul dintre cei mai importanți factori atunci când vine vorba de creșterea copiilor. Copiii au tendința de a învăța o mulțime de lucruri de la părinții lor. Familia e lumea lor, e punctul lor de reper. De aceea, regula importantă pe care părinții să o aibă mereu în minte este de a avea grijă în primul rând de ei înșiși și de nevoile lor. Acest lucru înseamnă gestionarea furiei, anxietății sau tristeții apărută la un moment dat. Aceste emoții se transmit copiilor cu sau fară controlul părinților. Copilul este întotdeauna cu ochii pe părinți, deci furia ș
i frustrarea gestionată la momentul oportun și într-un mod pozitiv, va culmina cu învățarea aceluași model de către copilul, care cel mai probabil va învăța același mod de exprimare precum a părintelui atunci când și el e furios sau frustrat. Creșterea copiilor este un proces foarte frumos, fiind foarte important ca problemele apărute în creșterea lor, să fie abordate cu tact, mai degrabă decât cu impulsivitate.
Mă întreabă părinții în cabinet de ce nu e indicată aplicarea de pedepse? Știu că este o practică foarte des întâlnită. Mi s-a adus și argumentul că așa am fost crescuți și noi. Asta nu înseamnă că noi nu putem alege să educăm copiii diferit față de cum am fost crescuți noi sau că e greșit să facem altfel. Sunt convinsă totodată că nu sunt singura care s-a conformat de complezență la aplicarea unei pedepse și nici singura care s-a răzvrătit asupra ei.
Și totuși, de ce să nu aplicăm pedepse? În primul rând, deoarece cauzează furie, frustrare și neputință. Acordarea unei pedepse înseamnă folosirea puterii asupra copilului. Părintele devine agresor, copilul devine victimă. Șansele ca în viața de adult acesta să se găsească în aceeași ipostază, de victimă sau agresor, sunt foarte mari. Și mă refer aici la educația prin exemplu. Pedeapsa îl învață pe viitorul adult, că prin fortă poți obține rezultatul dorit, în detrimentul nevoii sau dorinței celuilalt.
În al doilea rând, pedeapsa erodează relația cu copilul: atunci când sunt pedepsiți, devine dificil pentru copil să perceapă că adultul îl iubește necondiționat deoarece acesta îi privează de lucrurile dragi sau îi interzice diverse plăceri. Prin aplicarea repetată a pedepselor asupra lui, învață că va fi privat de diverse plăceri sau poate chiar de afecțiune, ca să nu mai zic de aplicarea pedepsei fizice, pe care o consider abuzul maxim asupra copilului și cu consecințe serioase în viața viitorului adult. Consecința va fi că va învăța să ascundă în viitor că a făcut ceva ce știe că nu e pe placul adultului, căutând astfel să evite suferința cauzată de pedeapsă, și culminând cu alterative ca ocolirea adevărului (minciuna) și neasumarea responsabilității acțiunilor (”n-am fost eu”)
Amenințările (dacă mai faci cutare lucru, o să...) și pedepsele, cu siguranță atrag atenția copiilor, dar o fac într-o modalitate total neproductivă. Atenția copilului se datorează unei posibile pierderi sau dureri, pe lângă faptul că o persoană de care ei depind, a cauzat durerea, aparent, pentru binele lor. Este foarte dificil pentru un copil să înțeleagă cum cineva care îi iubește, îi face în același timp să sufere din când în când. Se creaza ideea denaturată pe care din păcate copiii o vor purta cu ei toată viața, și anume că a cauza durere face parte din iubirea pentru ei. Atfel spus, pot concluziona că iubirea este condiționată și că durează doar cât timp oamenii fac ce vrem noi sau atât timp cât noi ne conformăm la ceea ce își dorește celălalt.
Nu consider că fără adăugarea unor mecanisme de constrângere, copiii vor ignora mesajele venite de la cele mai importante persoane din viața lor. Greu de crezut. Este adevărat, câteodată, copiii ignoră unele lucruri pe care noi încercăm din greu să îi convingem, demonstrând astfel cât de selectivi pot fi în ceea ce aleg să audă, dar asta nu înseamnă că sunt orbi sau surzi la cuvintele și acțiunile noastre, ale adulților, prezenți în viața lor. Aș spune chiar dimpotrivă. Cuvintele și acțiunile părintelui au o greutate foarte mare, tocmai pentru că sunt spuse de acesta. Reușita copilului în viață este puternic influențată de felul cum îl creștem. Și pentru că ne dorim reușita, iubirea necondiționată, răbdarea, curajul (chiar și atunci când noi suntem poate mai speriați decât ei) și încrederea sunt ingrediente foarte importante. Copilul are nevoie să știe că orice ar fi, noi vom fi acolo, oferindu-le sprijin. De asemenea, este important să îi asigurăm că nu e o tragedie să facă greșeli și că din fiecare greșeală învățăm cu toții ceva.
Vă invit așadar ca în loc să le atragem atenția prin impunerea unor consecințe de tipul pedepselor, să încercăm în schimb comunicarea directă cu cel mic, explicându-i, argumentându-i, negociind cu el, învățându-l cum să își asume responsabilitatea și nu în ultimul rând empatizând cu el. Nici noi adulții, nu facem întotdeauna ceea ce trebuie să facem sau ceea ce ne spune cineva că trebuie să facem într-un anumit moment, și asta nu înseamnă că suntem iresponsabili și că merităm o pedeapsă. Nu e un exercițiu ușor și sunt convinsă că l-am încercat cu toții de multe ori. Cum am mai spus, să nu uităm că a fi părinte e cea mai grea meserie din lume.
Iubirea părintească nu trebuie răsplătită nicicum. Este pur și simplu un dar, toți copiii au dreptul la ea.