În activitate de psihoterapeut și mai precis în sesiunile cu copii și adolescenți, problema relației dintre frați apare constant. Fie că vorbim de copii mai mici sau mai mari, problemele sunt cam aceleași: gelozia dintre frați, stima de sine scăzută, comparația cu celălalt, lupta fiecăruia pentru a demonstra că este mai bun, lupta pentru a atrage atenția părintelui.
Relaționarea dintre frați atunci când sunt mici este foarte importantă pentru dezvoltarea lor armonioasă ca adulți, pentru clădirea unei relații frumoase și durabile între ei. Detaliez mai jos câteva exemple prin care putem favoriza această legătură dintre frați și prin care putem gestiona relația părinților cu fratele mai mare. Acesta trăiește o mică dramă încă de la apariția celui mai mic, în mare parte deoarece simte că nu mai este în centrul universului părinților lui. Am ales să vă povestesc despre cum putem face să diminuăm impactul acestor trăiri, ale fratelui mai mare, deoarece văd deseori efectele lor asupra copiilor în activitatea mea practică.
Încă dinaintea nașterii celui mai mic, e importantă încurajarea independenței copilului, a posibilității de a lua mici decizii și de a face propriile alegeri, prin implicarea lui în deciziile de familie și prin oferirea de 2-3 alternative pentru a alege – îmbrăcăminte, activităţi de weekend, mâncare, responsabilități diverse în casă. Să aibă posibilitatea să interacţioneze cu persoane noi şi să fie pus în situaţii noi prin participarea la diferite activităţi care îi dau ocazia să cunoască alţi copii, să înveţe din propriile greşeli. Independența, responsabilizarea și implicarea lui în alte activități în afara familiei sunt câteva din elementele de bază pentru adaptarea lui la venirea unui membru nou în familie și pentru clădirea unei stime de sine sănătoase.
Fratele mai mare are nevoie să fie implicat în activităţi, jocuri şi sarcini potrivite vârstei lui care să nu îl pună pe copil în eşec dar şi în activităţi pe măsura capacităților lui, cu grad de dificultate mai mare care să îi solicite perseverenţa şi capacitatea de a-şi depăşi limitele. El nu este responsabil pentru a avea grijă de cel mic, iar pentru a evita o luptă de putere și o rivalitate între frați e important să fim atenți și la nevoile lui. Mai ales în prima perioadă după naștere, când mama este ocupată cu cel mic, ea neputând fizic să îi dedice foarte mult timp celui mai mare, tatăl și ceilalți membri ai familiei, să își dedice un timp special pentru cel mare, pentru satisfacerea nevoilor, dorințelor lui. Se poate face acest lucru prin timp de joacă cu copilul, interes arătat preocupărilor şi întrebărilor lui, diverse jocuri pe care să le aleagă copilul, în care acesta să stabilească regulile iar părintele să le urmeze cu laude şi aprecieri atunci când face ceva bine şi cu încurajări când nu e sigur pe el.
Acceptarea emoțiilor fratelui mai mare este deosebit de importantă în primii ani de la venirea celui mai mic. Să îi transmitem mesajul că nicio emoție nu este greșită, toate sunt acceptate și mai mult decât atât, să avem în vedere că este normal să fie gelos pe cel mic. E important să îl ascultăm și să empatizăm cu copilul în timp ce trăiește emoții puternice, acceptându-i-le și învățându-l să le gestioneze într-un mod sănătos alături de noi. Să încercăm să înțelegem că nu este ușoară această etapă pentru el și că va fi nevoie de un timp până când se va adapta la noua realitate. Nu mai este singurul copil al familiei și prin urmare atenția părinților este divizată. Chiar dacă ne vine greu să credem, este indicat să îi acceptăm emoțiile de gelozie și de furie pe cel mic. E ok să fie furios, dar nu e ok să transforme furia în agresivitate sau violență. Nu e în regulă să lovească sau să distrugă lucruri şi dacă acest lucru se va întâmpla, va fi oprit pentru siguranța lui și a celor din jur. O emoţie de furie neexprimată adecvat se poate transforma ulterior într-un act de agresivitate. De exemplu: ”Uneori, când nu spui ce te-a supărat, ai impulsul să îl loveşti pe fratele tău sau începi și arunci jucăriile pe jos” și ”Atunci când îmi spui că ești furios sau supărat, eu pot înțelege ce simți și te pot ajuta.” Dacă noi ca adulți nu oprim copilul atunci când își manifestă furia agresiv, acesta nu va învăța cum să se oprească singur și astfel se va pune pe el și pe ceilalți în pericol. Nu trebuie să își reprime emoția ci doar să învețe forma de manifestare a acesteia. De exemplu când se loveşte pe sine sau pe alţii, când distruge jucăriile sau alte obiecte, când refuză în mod repetat să îşi asculte părintele sau când încalcă regulile. Îi arătăm că supărarea lui este văzută şi acceptată: „Eu văd că eşti supărat şi îmi pare rău, dar nu pot să te las să îl lovești pe fratele tău”; îi spunem că este natural să fie supărat dar nu şi violent: ” Înțeleg că ești supărat și e ok să fii supărat, dar nu e ok să loveşti, să jignești şi să arunci cu lucrurile, eu te opresc dacă faci asta.”
Jocurile şi poveştile ce au în atenție venirea unui nou copil în familie pot ajuta la adaptare, la exprimarea şi controlul emoţiilor. Jocurile cu familii de animale, desenele despre emoţii, introducerea de mici discuţii despre emoţiile personajelor în timpul spunerii de poveşti îl ajută pe cel mare să se simtă acceptat si să își descarce emoțiile puternice. Iar faptul că are acest timp cu un membru al familiei ajută la sentimentul că este în continuare important, întărește relația dintre ei și diminuează sentimentul că doar cel mic este în centrul atenției.
Să evităm adresarea comportamentului greșit prin mesaje de tipul „M-am supărat pe tine” sau „De ce eşti rău?” Să nu folosim sintagmele: ”Tu trebuie să înțelegi, ești mai mare, el este mic și nu înțelege” sau ”Mă așteptam de la tine să cedezi, să îi dai jucăria fratelui tău, doar el este mai mic.” Nu, nu el trebuie să înțeleagă aceste lucruri ci noi ca adulți trebuie să înțelegem că sunt ambii copii și că amândoi au nevoie de atenție, de a se juca sau de a le fi luat în seamă punctul de vedere. Adultul are responsabilitatea de a-i opri pe cei doi, nu fratele cel mare de a ceda în fața celui mic. Atunci când îi facem observaţii copilului pentru un comportament nedorit să adresăm, să criticăm respectivul comportament, nu persoana, pentru a nu da copilului sentimentul că este respins sau că nu este iubit. Copiii asociază sancţiunile şi critica cu lipsa de iubire. Ca alternativă îi putem spune: ”Ai procedat greșit atunci când i-ai smuls jucăria fratelui tău, chiar dacă era a ta. Nu e în regulă să faci asta și te rog data viitoare să îl rogi frumos să ți-o înapoieze, chiar dacă presupune să aștepți încă 5 minute pentru a termina el de jucat.” Este foarte important să nu aruncăm vina pe unul dintre ei, să nu ținem partea niciunia în conflict. Să rămânem imparțiali și să fim atenți la situația care a provocat conflictul.
În final, să avem în vedere că scopul adultului nu este de a-i face pe copii să nu intre într-o luptă de putere cu părintele. Scopul adultului este de a se menține pe el în afara luptei de putere, de a nu intra în luptă de putere cu copilul. Cei care setează limita suntem noi, adulții. Creierul nostru este complet format și capabil să mențină auto-controlul, dar al copiilor este încă în formare. Aceasta este o provocare pentru mulți părinți. Dacă în schimb devine o luptă pentru noi, e important ca noi să cerem ajutor și sprijin pentru a învăța strategii de menținere a calmului, de a reacționa sănătos, de a învăța modalități de a ne conecta la nevoia copilului într-un mod empatic și de a oferi acel respect pe care vrem să îi învățăm pe copii să îl dobândească. Tonul vocii, căldura, apropierea fizică, privirea ochi-în-ochi, empatia, fermitatea și consecvența, sunt cele care fac minuni în relația cu cei mici.